Eram nebun si undeva descult pe o iarba intr-un sat printre munti. Mi-am coborat corpul pe Cris si l-am lasat sa se odihneasca pe o piatra unde se zbatea un peste. Nu mi-am pus nici o dorinta. Dar nici de peste nu mi-a pasat. nu cred in nimic. de ce sa ma mai gandesc la altii cand eu sunt de fapt problema mea!! Am plecat . Mi-am luat in spate un rucsac si am plecat la budapesta. Gelu spunea ca in momentul in care un artsit are depresii devine un creator prin excelenta. Tot el imi scria fara ca eu sa citesc, du-te! Poate gandul tau, Gelu m-a manat precum vantul si la un moment dat simteam ca sunt spectator al vietii mele. Picioarele imi alergau spre necunoscut. Eu eram uimit. Parca urmaream un film prost, celebru. Am ajuns la Budapesta. Pana sa ajung acolo nu stiam ca intr-adevar de asta aveam nevoie. Gelu stia, pentru ca Gelu zboara mereu, pentru ca e mai rapid decat timpul, pentru ca e fericit! Budapesta este un oras divin. parca milioane de clopote inaugurau venirea mea in orasul sfartecat de Dunare. Cafeaua este dementiala. Uneori ai senzatia ca esti la Paris. iar dimineatile sunt mai frumoase decat atunci cand te bucuri ca ai asteptat in gara de nord un prieten care a calatorit toata noaptea la cuseta intr-un tren accelerat. totul era impecabil. Mai putin gandurile mele care se colorau pe zi ce trecea si deveneam un alt om. Cand am intrat in tara am inchis ochii. Imi spuneam: este tara mea. este a dracului de frumoasa. De ce nu ne bucuram de ceea ce avem? pentru ca suntem romani. Mi-e dor de pestisorul de la Ciucea, de pe Cris, de Gelu, de cuvinte si de Budapesta...
